lunedì 14 maggio 2012

Nibil


                                                                              NIBIL

Nibil, ogni dì tor des trê dopo di misdì, judantsi cul baston, ben planc, al leve a bevi un cuart lâ jù dal Norge. Dome in chê ostarie, al contave ai siei coscrits, che tal paîs, si po bevi un tai di neri, bon cemût che Diu al comande.
Une dì, tornant indaûr de ostarie, dopo vê glotût di gust, un fregul a la volte, il so cuartut, puar om, al à scugnût fermâsi.
La etât e faseve le sô part, ma chê panze che al veve, cul so pês che si poiave dut su lis gjambis, sui zenoi, puar Nibil, propit lu scanave .
A viodilu cun chê panze, cun chê cjamese che e podeve lâ ben ancje par preparâ le taule e cun chês tiracjis, tiradis come i astics di une fionde, al someave che di un moment a chel altri dut al finissi intun grant bot, insome, che le sô panze e tonàs cun dute le cjamese e lis tiracjis.
Par chê panze, Nibil, si jere fat une malatie e plui di cualchi volte i jere vignût il suspiet di jessì incinte. A dîsi il vêr, la idee no i sarès displasude, ma chel frut di ce bande al podevial vignî fûr, si domandave? Ma cheste e jê une altre storie. Nibil, in chê dì, strac de cjaminade, si jere fermât sul ôr de place da l’asîl, tor des cuatri, cuant che i fruts a jessevin di scuele par tornâ a cjase. Une mestre, viodìntlu fer come un pâl, li par li, e veve pensât che al fos il nono di un dai fruts de sô scuele.
«Nono spetial un frut» i domande cun gracie chê signorine.
Puar Nibil, di front a chê domande nol saveve ce dî, ce rispuindi. Nol veve capît che la mestre i domandave se al spietave un frut de sô scuele. Tal cjâf al veve simpri chel pinsîr… E cence pensâ dôs voltis, ancje se al jere deventât ros come un pevaron, cun gracie i à rispuindût:
«No, siore mestre, no spieti nissun frut, o ai simpri vude cheste panze cussì grande».
Chê signorine di front a chê rispueste no crodeve a li sôs orelis; no saveve se butâle in ridi o rispuindi come che si fâs cuntun mataran che al cîr di cjolti vie.
Ma a le fin, viodintlu cussì indevant cui agns, e veve pensât che al jere miôr che dut al finissi li.
Ma, in chê dì, propit a chê ore, di chês bandis, devant de place, e jere passade Catine, chê femine che tal paîs une e faseve e cent altris e pensave. E cui al podevie fermâle? Cusî la sô bocje, stratignî la sô matetât. Strambe come che e jere, no i jerial vignût tal cjâf di meti ator la vôs che Margarite e veve jemplât Nibil. Sì, che Margarite, le sô femine, che non podeve vê fruts, lu veve lassât… incinte. E fossial bastât! Par fâsi une ridade, e veve preparât un pacut cun dentri un pâr di scarputis par fruts a pene nassûts e lu veve mandât a cjase di chei doi puars biâts.
Tal pacut e veve ancje metût un biliet cun parsore scrit: Lis feminis son degnis di ogni azion ancje di jemplâ, e no dome di bufulis, i lôr parons.Cumò no ai timp. Ma le prossime volte us contarai de contentece di Nibil e des ridadis di Margarite. Tai paîs invezit, tal doman e inmò vuê, nol jere e nol è cristian che no si fermedi a tabaiâ de panze di Nibil, de sô presumude o vere gravidance e se a je propit vere che lis feminis a podin jemplâ di bufulis i lôr parons!

Nessun commento:

Posta un commento