NIBIL
Nibil, ogni dì tor des trê dopo di misdì,
judantsi cul baston, ben planc, al leve a bevi un cuart lâ jù dal Norge. Dome
in chê ostarie, al contave ai siei coscrits, che tal paîs, si po bevi un tai di
neri, bon cemût che Diu al comande.
Une dì, tornant indaûr de ostarie, dopo vê
glotût di gust, un fregul a la volte, il so cuartut, puar om, al à scugnût
fermâsi.
La etât e faseve le sô part, ma chê panze
che al veve, cul so pês che si poiave dut su lis gjambis, sui zenoi, puar
Nibil, propit lu scanave .
A viodilu cun chê panze, cun chê cjamese
che e podeve lâ ben ancje par preparâ le taule e cun chês tiracjis, tiradis
come i astics di une fionde, al someave che di un moment a chel altri dut al
finissi intun grant bot, insome, che le sô panze e tonàs cun dute le cjamese e
lis tiracjis.
Par chê panze, Nibil, si jere fat une
malatie e plui di cualchi volte i jere vignût il suspiet di jessì incinte. A
dîsi il vêr, la idee no i sarès displasude, ma chel frut di ce bande al
podevial vignî fûr, si domandave? Ma cheste e jê une altre storie. Nibil, in
chê dì, strac de cjaminade, si jere fermât sul ôr de place da l’asîl, tor des
cuatri, cuant che i fruts a jessevin di scuele par tornâ a cjase. Une mestre,
viodìntlu fer come un pâl, li par li, e veve pensât che al fos il nono di un
dai fruts de sô scuele.
«Nono spetial un frut» i domande cun
gracie chê signorine.
Puar Nibil, di front a chê domande nol
saveve ce dî, ce rispuindi. Nol veve capît che la mestre i domandave se al
spietave un frut de sô scuele. Tal cjâf al veve simpri chel pinsîr… E cence
pensâ dôs voltis, ancje se al jere deventât ros come un pevaron, cun gracie i à
rispuindût:
«No, siore mestre, no spieti nissun frut,
o ai simpri vude cheste panze cussì grande».
Chê signorine di front a chê rispueste no
crodeve a li sôs orelis; no saveve se butâle in ridi o rispuindi come che si fâs
cuntun mataran che al cîr di cjolti vie.
Ma a le fin, viodintlu cussì indevant cui
agns, e veve pensât che al jere miôr che dut al finissi li.
Ma, in chê dì, propit a chê ore, di chês
bandis, devant de place, e jere passade Catine, chê femine che tal paîs une e
faseve e cent altris e pensave. E cui al podevie fermâle? Cusî la sô bocje, stratignî
la sô matetât. Strambe come che e jere, no i jerial vignût tal cjâf di meti
ator la vôs che Margarite e veve jemplât Nibil. Sì, che Margarite, le sô
femine, che non podeve vê fruts, lu veve lassât… incinte. E fossial bastât! Par
fâsi une ridade, e veve preparât un pacut cun dentri un pâr di scarputis par
fruts a pene nassûts e lu veve mandât a cjase di chei doi puars biâts.
Tal pacut e veve ancje metût un biliet cun
parsore scrit: Lis feminis son degnis di ogni azion ancje di jemplâ, e no dome
di bufulis, i lôr parons.Cumò no ai timp. Ma le prossime volte us contarai de
contentece di Nibil e des ridadis di Margarite. Tai paîs invezit, tal doman e
inmò vuê, nol jere e nol è cristian che no si fermedi a tabaiâ de panze di
Nibil, de sô presumude o vere gravidance e se a je propit vere che lis feminis a
podin jemplâ di bufulis i lôr parons!
Nessun commento:
Posta un commento